Patru scenarii de putere pentru Iran : o zonă gri ar aduce costuri economice și strategice INTERVIU

cotidianul.ro · Mar 1, 2026 · Collected from GDELT

Full Article

Asta ar însemna că regiunea rămâne luni întregi într-o zonă gri între război total și pace – exact genul de context în care apar cele mai multe accidente strategice și cele mai mari costuri economice, explică Raluca Moldova, în interviul pentru Cotidianul. Aceasta analizează și reacția Uniunii Europene, la prima vedere prudentă, precum și scenariile care pot menține regimul de la Teheran în viațā. Raluca Moldovan este conferențiar la Universitatea Babeș‐Bolyai Cluj Napoca, în cadrul Departamentului de Relații Internaționale și Studii Germane. Este și director executiv al Centrului EUXGLOB al UBB și președinte interimar al Asociației Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană. Moartea lui Khamenei, „cel mai dramatic moment din istoria Republicii Islamice de la 1979 încoace” Cotidianul: Care sunt pilonii regimului teocratic de la Teheran? Este decapitarea acestuia, prin eliminarea ayatollahului, suficientă pentru o schimbare de regim? Raluca Moldovan: Confirmarea eliminării lui Ali Khamenei reprezintă, fără îndoială, cel mai dramatic moment din istoria Republicii Islamice de la 1979 încoace. Moartea liderului suprem nu este doar dispariția unei figuri religioase sau politice, ci un șoc seismic pentru întreaga arhitectură a statului iranian. Și totuși, pentru a înțelege ce urmează, trebuie să privim dincolo de simbolismul momentului și să analizăm structura profundă a regimului. Sistemul politic iranian nu este unul pur personalist, construit exclusiv în jurul unui lider carismatic. El are la bază principiul doctrinar al velayat-e faqih – guvernarea juristului islamic – care conferă liderului suprem autoritate asupra tuturor centrelor majore de putere. În această logică, liderul nu este doar un actor politic, ci garantul ordinii revoluționare. Cu toate acestea, instituția liderului suprem este mai importantă decât persoana care o ocupă. Constituția iraniană prevede explicit mecanisme de succesiune, iar Adunarea Experților are atribuția de a desemna rapid un nou lider. Prin urmare, din punct de vedere juridic și instituțional, sistemul este pregătit pentru un astfel de scenariu, chiar dacă momentul este extrem de tensionat. Astăzi, în ziua imediat următoare confirmării oficiale a morții Ali Khamenei, structura de putere de la Teheran a intrat într-o fază de tranziție extrem de delicată, deoarece dispariția liderului suprem nu este doar o tragedie simbolică, ci creează un vacuum constituțional și strategic fără precedent în istoria Republicii Islamice. Conform Constituției, funcțiile și atribuțiile liderului suprem nu rămân suspendate: imediat după anunțul morții sale, a fost constituit un consiliu de tranziție provizoriu, menit să asigure continuitatea guvernării până la alegerea unui succesor prin mecanismele oficiale ale statului. Acest consiliu funcționează ca un organism colectiv – o formă de leadership tripartit – compus din președintele în exercițiu al Republicii, Masoud Pezeshkian, din șeful judiciarului, Gholamhossein Mohseni-Ejei, și dintr-un jurist desemnat din cadrul Consiliului Gardienilor. Spre deosebire de rolul absolut exercitat anterior de liderul suprem, unde un singur om concentra autoritatea religioasă, militară și politică, această structură colectivă are un mandat interimar: să coordoneze administrația statului, să mențină ordinea internă și să pregătească procedurile constituționale pentru alegerea viitorului lider. Constituția iraniană prevede ca Adunarea Experților, un organism alcătuit din clerici cu rolul de supraveghere și de numire a liderului suprem, să decidă asupra succesorului pe termen lung. Este un proces menit să fie deliberativ și să respecte normele instituționale, dar într-un astfel de context de criză – cu un război regional în desfășurare și cu presiuni interne și externe enorme – acest mecanism va fi supus unor tensiuni intense. Un echilibru fragil între instituțiile fundamentale ale regimului iranian Ceea ce face această perioadă cu adevărat complexă este faptul că consiliul de tranziție nu este doar o soluție temporară birocratică: el reflectă un echilibru fragil între instituțiile fundamentale ale regimului iranian. În 40 de ani de Republică Islamică, nici un alt moment nu a pus la încercare simultan mecanismele clericale, armata politizată și structurile judiciare, într-un mod atât de pronunțat. Faptul că nu doar liderul suprem, ci și alte figuri de rang înalt din aparat – membri ai conducerii militare sau de securitate – au fost eliminate în atacuri complică și mai mult scena politică internă. Este important de precizat că, în paralel cu acest consiliu oficial, opoziția din exil și liderii disidenți – de la organizații precum Consiliul Național de Rezistență până la personalități istorice ale opoziției – au propus propriile lor planuri de tranziție democratică și guvernare interimară, susținând o deschidere către alegeri libere și o ruptură mai radicală de modelul teocratic. Aceste propuneri însă nu fac parte din mecanismele constituționale recunoscute în Iran și rămân în mare parte neimplementate la nivel intern, cel puțin în faza actuală de tranziție instituțională. Adevărata întrebare este însă dacă arhitectura de putere rămâne intactă. Aici intervine rolul decisiv al Islamic Revolutionary Guard Corps (IRGC). Gardienii Revoluției reprezintă coloana vertebrală coercitivă și strategică a regimului. Ei controlează nu doar forța militară – inclusiv programul balistic și operațiunile externe – ci și segmente esențiale ale economiei. În ultimele două decenii, influența lor a crescut constant, iar în absența liderului suprem, este posibil ca rolul lor să devină și mai pronunțat. Dacă există o instituție capabilă să garanteze continuitatea regimului în acest moment critic, aceea este IRGC. Tensiune și competiție internă Pe lângă dimensiunea militară, regimul se sprijină pe o rețea instituțională și clericală densă: Consiliul Gardienilor, care validează legile și candidații; sistemul judiciar profund ideologizat; fundațiile religioase care controlează resurse economice semnificative. Acest ansamblu creează un ecosistem de putere care nu depinde exclusiv de un singur individ. De aceea, deși eliminarea ayatollahului este un eveniment istoric, ea nu înseamnă automat prăbușirea sistemului. Pe termen scurt, este de așteptat o perioadă de tensiune și posibilă competiție internă pentru influență. Procesul de succesiune ar putea genera fricțiuni între facțiuni clericale și aripa militară. De asemenea, societatea iraniană – deja marcată de ani de proteste și nemulțumiri economice – ar putea percepe momentul ca pe o oportunitate pentru schimbare. Totuși, istoria arată că schimbările de regim nu se produc doar prin eliminarea liderului, ci prin fracturarea aparatului coercitiv și pierderea coeziunii elitei. În lipsa unor fisuri majore în interiorul IRGC sau a unei mobilizări populare de o amploare fără precedent, este mai probabil să asistăm la o succesiune controlată decât la o transformare radicală. Paradoxal, dispariția liderului suprem ar putea chiar accelera o consolidare a aripii militare, dacă aceasta va prelua un rol mai dominant în arhitectura decizională. Prin urmare, eliminarea ayatollahului reprezintă un moment de cotitură, dar nu echivalează automat cu o schimbare de regim. Regimul iranian este o construcție ideologică, instituțională și militară complexă, iar reziliența sa va depinde nu doar de succesorul desemnat, ci de capacitatea elitei de a rămâne unită în fața unei crize fără precedent. Cotidianul: Care sunt posibilele scenarii de putere în Iran? Care nu este deloc convenabil regiunii, mai întâi, actorilor regionali, de la statele care susțin ofensiva SUA – Israel, până la Israel? Raluca Moldovan: Moartea lui Ali Khamenei, confirmată în urma atacului coordonat al SUA și Israelului asupra Iranului, deschide o perioadă de incertitudine politică profundă la Teheran. Scenariile de putere care se conturează în cele mai recente evaluări – atât ale experților, cât și ale unor institute de analiză și media internaționale (Reuters, AP News, etc.) – variază semnificativ în funcție de dinamica internă, reconfigurarea instituțiilor și presiunile externe. În mod schematic, aș identifica patru mari scenarii posibile pentru evoluția puterii în Iran: A. Tranziție controlată prin instituțiile existente În acest scenariu, Iranul reușește să gestioneze relativ calm criza de succesiune prin mecanismele constituționale: consiliul de tranziție format din președintele, șeful judiciarului și un reprezentant al Consiliului Gardienilor rămâne la conducere până când Adunarea Experților desemnează oficial un nou lider suprem. Acest model urmărește continuitatea, consolidarea autorităților clericale și militare rămase și evitarea unui vid de putere prelungit. El ar putea menține stabilitatea internă cel puțin pe termen scurt și, în teorie, ar permite reluarea controlului centralizat asupra forțelor de securitate și economiei. Implicare regională: Pentru actorii externi, în special pentru statele din Golf și pentru Israel, un astfel de scenariu este oarecum convenabil în sensul că reduce riscul unei fragmentări violente a Iranului și menține cel puțin predictibilitatea în politica Teheranului — chiar dacă aceasta poate continua să fie ostilă. B. Lupta internă pentru putere între facțiuni Altă posibilitate este o confruntare prelungită între elitele regimului: facțiunile din Islamic Revolutionary Guard Corps, clerici influenți și comandanți regionali ar putea intra într-un conflict discret sau deschis pentru pozițiile cheie de decizie. Acest tip de competiție ar putea dura luni și ar deschide un vid de autoritate politică contestată, cu multiple centre de putere rivale, ceea ce ar putea conduce la instabilitate internă și imprevizibilitate externă. Implicare regională: Un astfel de scenariu este dezavantajos pentru stabilitatea regională. Va crea un Iran fragmentat, posibil mai agresiv sau mai imprevizibil, iar actorii regionali — de la statele din Golf la Israel — ar fi forțați să răspundă