IZVOR DE APĂ VIE : DRAGOBETELE ȘI AFLAREA CAPULUI SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL – CONVERGENȚE ÎNTRE MIT ȘI LITURGIC ÎN SPIRITUALITATEA ROMÂNEASCĂ

monitoruldevaslui.ro · Feb 24, 2026 · Collected from GDELT

Full Article

În calendarul tradițional românesc, data de 24 februarie concentrează o semnificație dublă, revelatoare pentru modul în care cultura populară și spiritualitatea ortodoxă coexistă și se întrepătrund. Pe de o parte, românul „neaoș” a celebrat și continuă să celebreze iubirea în registrul său specific, afectiv și solar, prin sărbătoarea Dragobetelui; pe de altă parte, aceeași zi marchează, în calendarul Bisericii Ortodoxe, pomenirea Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Această suprapunere nu este accidentală, ci exprimă o logică profundă a sintezei dintre mitologic și creștin, dintre arhaic și dogmatic. Dragobetele, figură mitologică a panteonului autohton, este perceput ca un zeu tânăr al iubirii, al vitalității și al reînnoirii naturii. Patron al dragostei și al bunei dispoziții, el aduce, în imaginarul popular, armonia în casă și în suflet. Prin funcțiile sale simbolice, Dragobetele poate fi asociat cu Cupidon din mitologia romană sau cu Eros din mitologia greacă, însă identitatea sa rămâne profund ancorată în specificul cultural românesc. Multiplele sale denumiri – Dragomir, Cap de primăvară, Cap de vară întâi, Sfânt Ion de primăvară, Logodnicul păsărilor, Dragomiru-Florea sau Granguru’ – indică o bogăție semantică ce reflectă relația organică dintre iubire, ciclicitatea naturii și începutul primăverii. În paralel, tradiția ortodoxă așază în aceeași zi comemorarea întâiei și celei de-a doua aflări a capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, figură centrală a istoriei mântuirii. Relatarea evanghelică amintește că, în timpul unui ospăț organizat de Irod Antipa pentru celebrarea zilei sale de naștere, la cererea Salomeei – influențată de mama sa, Irodiada – s-a poruncit tăierea capului Sfântului Ioan. Întemnițat în cetatea Maherus pentru că mustrase public viața nelegiuită a lui Irod, care trăia cu soția fratelui său, Botezătorul devine martir al adevărului și al verticalității morale. După execuție, trupul sfântului a fost dat ucenicilor și îngropat la Sevastia, în timp ce capul a fost ascuns de Irodiada, îngropat în taină în curtea sa. Potrivit tradiției, o femeie credincioasă, Ioana, soția dregătorului lui Irod, a dezgropat capul și l-a îngropat pe Muntele Eleonului, la Ierusalim, într-un vas de lut – moment considerat prima aflare a sfântului cap. Ulterior, un bogat proprietar convertit la creștinism, devenit monah cu numele Inochentie, a descoperit vasul în timpul săpării pentru o chilie și, recunoscând prin descoperire dumnezeiască relicva, a cinstit-o cu evlavie, îngropând-o din nou. Tradiția consemnează că, în vremea Sfinților Împărați Constantine the Great și Helena, prin mijlocirea a doi monahi, cinstitul cap a ajuns la Emesa, în Siria, unde a fost păstrat de un olar. În anul 453, episcopul Uranie al Emesei l-a așezat în biserica cetății, eveniment socotit drept a doua aflare a capului Sfântului Ioan Botezătorul. În imaginarul tradițional românesc, „Sfânt Ion de primăvară” – identificat în numeroase regiuni cu Dragobetele – reprezintă o figură mitologică profund înrădăcinată în cultura autohtonă ca mit agrar și etos comunitar. Transmis prin viu grai din generație în generație, încă din straturile arhaice ale spiritualității dacice, acest personaj a evoluat simbolic, devenind protector al tinerilor și patron al iubirii. Dincolo de dimensiunea sa mitologică, el concentrează funcții rituale, sociale și cosmice, marcând un moment de trecere esențial în calendarul tradițional. Legendele populare îl descriu fie ca pe un cioban tânăr, fie ca pe însoțitorul Babei Dochia în peregrinările sale montane, configurându-l drept o figură luminoasă, asociată începutului de primăvară și regenerării naturii. În alte variante mitice, Dragobetele este identificat cu planta numită „Năvalnic”, transformată de Maica Domnului ca pedeapsă pentru îndrăzneala de a-i fi încurcat cărările – episod ce sugerează relația dintre forța vitală a tinereții și nevoia de ordonare sacră a lumii. Denumirea de „Cap de primăvară” indică rolul său de marcator al debutului anului agricol și al unui nou ciclu al fertilității. Sărbătoarea asigură tranziția simbolică spre un an prosper, favorizând constituirea perechilor – atât în lumea păsărilor, cât și în cea a oamenilor. În plan cosmologic, momentul coincide cu revigorarea vegetației, creșterea duratei zilei și retragerea progresivă a iernii, elemente care exprimă victoria luminii asupra întunericului. Tradiția observă că în această zi păsările își aleg perechea și încep să-și construiască cuiburile, iar această „logodire” naturală devine model pentru comunitatea umană. Sub numele de „Logodnicul păsărilor”, Dragobetele legitimează întâlnirile tinerilor, care, prin participarea la ritual, își consacră simbolic legătura pentru întregul an. Motivația acestei imitări a comportamentului aviar este profund simbolică: în numeroase culturi arhaice, păsările sunt considerate mesagere ale divinității, iar termenul grec pentru pasăre trimite la ideea de „mesaj al cerului”, sugerând o mediere între planul uman și cel transcendent. În mediul rural, ritualurile asociate zilei păstrează structuri arhaice. Tinerii, îmbrăcați în haine de sărbătoare, porneau în lunci și păduri pentru a aduna lemne pentru foc și pentru a căuta primele flori ale primăverii – ghiocei, viorele, tămâioase. Acestea erau păstrate la icoane până la Sânziene, apoi aruncate în ape curgătoare sau folosite în descântece de dragoste, integrând sărbătoarea într-un ciclu mai amplu de practici magico-rituale. Florile de fragă, dacă erau găsite, erau purtate cu formule invocatoare, menite să aducă frumusețe și iubire. Apa strânsă din omăt sau de pe florile de fragă era considerată purtătoare de virtuți magice, capabilă să sporească farmecul și atracția fetelor. Astfel, universul sărbătorii îmbină dimensiunea vegetală, elementul acvatic și simbolismul erosului, într-o antropologie a frumuseții și a dorinței. Dragobetele este, deopotrivă, zeu al bunei dispoziții. Tinerii se adunau la petreceri comunitare, convinși că participarea la ritual le va aduce iubire până la anul următor. Uneori, legătura era întărită prin ritualuri de înfrățire – fie prin crestarea simbolică a brațelor și suprapunerea rănilor în formă de cruce, fie prin îmbrățișări și jurăminte de sprijin reciproc. În acest context, expresia „Dragobetele sărută fetele” sintetizează credința că sărutul ritualic consacra o logodnă ludică, adesea preambul al unei căsătorii reale. Ritualul „zburătoritului”, fuga fetelor spre sat și urmărirea lor de către flăcăi, culminează cu sărutul public, simbol al unei legături recunoscute de comunitate. Lipsa participării la sărbătoare era interpretată drept semn nefast, sugerând un an lipsit de iubire. Și adulții aveau propriile practici rituale: femeile ofereau hrană orătăniilor și păsărilor cerului, evitând orice sacrificiu, pentru a nu tulbura rostul împerecherii universale. Era o zi a interdicțiilor domestice – nu se cosea și nu se muncea la câmp – dar și a purificării casei, pentru a primi zeul iubirii și zânele sale, „Drăgostițele”, ființe mitice ce șopteau cuvinte de amor. Dimensiunea normativă a mitului se exprimă și prin avertismentul: „Nu te prindă Dragobete prin pădure!”, adresat femeilor care încălcau, câteodată cu bună știință, interdicția muncii. Bătrânii țineau ziua pentru sănătate și spor, iar practicile legate de rădăcina de spânz sau de iarbă-mare indică supraviețuirea medicinei populare în cadrul ritual. Ca expresie a unei spiritualități arhaice, Dragobetele se distinge net de sărbătoarea occidentală asociată cu Valentine of Rome, celebrată pe 14 februarie în tradiția apuseană. În calendarul ortodox, Sfântul Valentin este pomenit la alte date (16 februarie sau 30 iulie), ceea ce confirmă lipsa unei corespondențe directe cu tradiția românească de la 24 februarie. Privită în ansamblu, ziua de 24 februarie, Dragobetele autohton, reprezintă una dintre cele mai expresive sinteze ale ethosului românesc, fertilitatea, comunitatea și sacralitatea naturii se află într-o relație organică, devenind astfel un spațiu simbolic al convergenței dintre erosul vital, specific imaginarului popular, și dimensiunea ascetică și martirică a creștinismului. Dacă Dragobetele exprimă energia primăverii și bucuria întâlnirii, memoria Botezătorului evocă jertfa pentru adevăr și fidelitatea față de legea morală. Între cele două registre – mitologic și liturgic – se conturează o antropologie culturală proprie spațiului românesc, în care iubirea, renașterea și sacrificiul coexistă într-o sinteză ce definește identitatea spirituală a comunității. Dincolo de transformările contemporane, pentru cei care îi cunosc semnificația, 24 februarie rămâne momentul în care iubirea, în accepțiunea ei arhaică și comunitară, „se simte ca acasă” în spațiul românesc. Dan HORGAN Bibliografie: – Adrian Fochi – ,,Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976. – Antoaneta Olteanu – ,,Calendarele poporului român”, Editura Paideia 2001. – Arthur Gorovei – ,,Credinţi şi superstiţii ale poporului român” Editura ,,Grai şi Suflet – Cultura Naţională” Bucureşti, 1995. – Elena Niculiţa Voronca – ,,Datinile si credinţele poporului român”, Editura Polirom Iaşi 1998. – Gh. F. Ciauşanu – „Superstiţiile poporului român” Editura Saeculum Bucureşzi 2005. – Ion Ghinoiu – ,,Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997. – Ion Ghinoiu – ,,Panteonul românesc” Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001. – Ion Ghinoiu – ,,Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Editura Elion, Bucureşti, 2002. – Ion Ghinoiu – ,,Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român 2000”, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999. – Ion Taloş – ,,Gândirea magico-religioasă la români”, Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001. – Irina Nicolau – ,,Ghidul Sărbătorilor Româneşti”, Editura Humanitas, 1998. – Narcisa Ştiucă – ,,Sărbătoarea noastră cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006. – Marcel Lapteş – „Timpul şi sărbătorile ţăranu