AVANGARDA CU IONUȚ VULPESCU . INVITAT : ALEXANDRU ATHANASIU

ampress.ro · Feb 26, 2026 · Collected from GDELT

Full Article

Invitat la microfonul Avangardei este unul dintre creatorii PSD, în formula sa modernă, profesorul Alexandru Athanasiu, care condamnă dezideologizarea partidelor și transformarea comunităților de elită și ale vocilor critice într-o masă de yesmeni. Profesorul Athanasiu face o evaluare a președinților României și observă care sunt carențele clasei politice actuale. Totodată, autor al unui volum de elegii, profesorul Athanasiu explică rolul culturii, al autonomiei și al creativității, într-o lume a creșterii AI și conformismului. Interviul integral poate fi ascultat la următorul link: https://www.youtube.com/watch?v=2heCkVtQl8s Cum supraviețuim într-o lume de yesmeni? Alexandru Athanasiu: „Dar dacă ai puțină inteligență și vezi bună-credință, înfrânează-ți instinctul.” Ionuț Vulpescu: Cum a ajuns școala un obstacol în calea validării sociale? Alexandru Athanasiu: Sunt intercondiționate lucrurile. E un paradox, cum spuneați. Cum adică, cu cât știi mai mult, cu cât te apropii mai mult de cunoaștere, în toate domeniile, tu te depărtezi, că ăsta e paradoxul. Adică ești îndepărtat. Simplu și complicat totodată. Clasa politică standard la ora actuală este formată exclusiv din yesmeni. Problema aici stă, că un șef, care și el face parte din categoria celor care au citit o singură carte și aia a fost cartea de telefon, pe vremuri, acum o ai în telefon.. Telefonul e foarte bun, mobilul, că e un computer. Problema e să nu devii prizonierul lui. Adică, în momentul în care a căzut curentul, ce faci? Nu mai vorbești. Gata, și s-a încheiat. Asta e. Șefii vor oameni care să fie slugi, nu parteneri de idee, de acțiune comună, de întreprindere politică viabilă și cu rezultate. Și atunci selecționează nulități. Adică ei caută — nu ca Diogene, cu lampa în butoi — caută ce găsesc la lumina zilei: găsesc oameni foarte slab pregătiți și îi caută pe cei mai slab pregătiți. De ce? Pentru că ei sunt șantajabili. Deci ăia nu au nimic în spate. Îi spui: „Domnule, mâine poți să dormi, mai târziu, nu ne mai vei deranja.” Doi: sunt oameni care nu contrazic, comozi. „Da, șefu’!” Intră și la unghiuri de 90 de grade prin aplecarea reverențioasă pe care o fac. Deci s-a schimbat. Dacă înainte, cu mult timp — vorbim de epoci revolute — un șef căuta căuta colaboratorii cei mai deștepți… Bun, sigur, pe oricine la un moment dat maieutica îl enervează… pân’ la maiou, adică transpiri când te contrazice unul. Îți vine să-i dai în cap… Dar dacă ai puțină inteligență și vezi bună-credință (că asta poți să măsori, ca șef obligatoriu trebuie să simți asta în ceea ce spune interlocutorul tău), înfrânează-ți instinctul. Că noi avem niște instincte. Nu suntem niște arhetipuri de computere, de logică și de silogisme și de algoritmi. Nu. Suntem și carne cu nervi, cum zicea Nichita Stănescu. Ionuț Vulpescu: Autor de Elegii, 11, nu 40… Alexandru Athanasiu: Nu era aplicat către elegie structural, după mine. Nichita era foarte abstract. Ionuț Vulpescu: Citise Elegiile duineze ale lui Rilke. Alexandru Athanasiu: Bun, Rilke, unul sau chiar poate, din poeții străini, evident, nu români, poetul meu preferat. Și eu țin minte celebra poezie, cred că cea mai scurtă a lui Rainer Maria Rilke — care e bărbat, nu e femeie, ca și Carl Maria von Weber, compozitorul. Este Epilog care are patru sau cinci versuri și care vorbește de faptul că, din momentul în care ne naștem, moartea râde deja în noi. Deja și-a găsit cuibul și și-l amenajează. Șefii înconjurați de oameni slabi. Athanasiu: „tenis la perete!” Ionuț Vulpescu: Spuneați despre șefi că își aduc în jur, ca să domine masa, aduc oameni inferiori. Alexandru Athanasiu: Da, ca să joace tenis la perete. Dar nu există campioni aici. Ionuț Vulpescu: Ei nu trădează mai repede, mai ușor, cei obedienți și cei slabi? Nu te lasă mai repede decât un om care gândește, care are autonomia gândirii și are spirit critic? Alexandru Athanasiu: Cineva în vremea regimurilor burgheze — nu din România, în general așa — spunea despre servitori…Definea servitorii. Zicea: „dușmani plătiți”. Exact aici poate să spună același lucru. Dușmani plătiți. Pentru că ei nu servesc pe nimeni, ci propriul lor interes. Și pentru ei, șeful momentan este o fantoșă, deci o păpușă pe care laudele lor trebuie să o țină în viață cât mai mult. Când nu mai funcționează, se mufează la noul venit. Suntem aici. Noi vă apreciam… Discursul lui Pristanda în dialogul lui cu Cațavencu. Nu e asta: „Coane Nicule, în inimă!”? „Familie mare, renumerație mică, după buget.” Că și atunci bugetul ăsta a fost cuiul lui Pepelea, care motiva întotdeauna orice. Deci scoți bugetul ca și cum scoți cadavrul și praporele. Adică cu asta se face liniște, oamenii sunt respectuoși cu mortul. Dacă ai scos mortul, adică bugetul, ce să mai discutăm în jurul lui? Elegie pentru PSD? Alexandru Athanasiu: „Nu știu cine le-a sugerat acea soluție absolut sinucigașă.” Ionuț Vulpescu: Cred că e momentul să facem o elegie și pentru PSD. Pentru că sunteți autorul, nu doar moral, autorul fuziunii din 2001 dintre Partidul Social-Democrat (PSDR), pe care îl conduceați, și PDSR, Partidul Democrației Sociale din România. Vorbim după alegerile din 2000. Președinția partidului a luat-o domnul Adrian Năstase, domnul Ion Iliescu câștigă alegerile în 2000 și își pleacă de la partid. Cum a fost momentul acelei fuziuni? Ați mai spus asta, dar eu cred că are relevanță în acest context. Alexandru Athanasiu: Chiar am dat un interviu la un moment dat lui Marius Ghilezan, la România Liberă, în care am intrat pentru prima dată în detaliile acestei operații. Deci acel moment s-a realizat nu doar ca urmare a exprimării voinței conducătorilor celor două partide, ca să fim bine înțeleși. Și voi fi foarte concret aici. Partidul Social-Democrat German, doamna Kastner, care era vicepreședinta Bundestagului și care răspundea din partea Internaționalei Socialiste și a Partidului Socialiștilor Europeni de România, a vizitat România în câteva rânduri. De fiecare dată având discuții cu dumneaei. Mai ales după ce am devenit… Întâi l-a avut pe regretatul și distinsul Sergiu Cunescu. Și chiar dacă unii mă numesc trădător al lui Sergiu Cunescu… bun, asta e o percepție, eu nu pot să o schimb. E părerea unora. Sergiu Cunescu a fost un om excepțional, dar un foarte slab conducător de partid. Ca probă că partidul nu participase singur decât la alegerile din 1990, unde s-au dat locuri în Parlament la 0-1% și așa mai departe. Ionuț Vulpescu: Nu era pragul electoral. Alexandru Athanasiu: Da, nu era sistemul d’Hondt electoral. Și era un sistem din ăsta, proporțional, fără prag. Deci și 0 virgulă cât de cât, luai ceva. Ca probă că a fost numai dânsul și o fostă studentă a mea în Parlament, Monica Constantinescu, care a plecat după aceea în Statele Unite. Deci, doamna Kastner, Sabine Kastner, în numele social-democraților germani, dar și în numele organismelor de care vorbeam, Internaționala și Partidul PSE, am avut discuții că trebuie neapărat să realizăm o fuziune, o alianță, ca să fiu mai exact. De ce? Pentru că în noiembrie 1999, Partidul Democrat condus la acel moment de Petre Roman și PSDR-ul, al cărui președinte devenisem de o săptămână… în clădirea din cartierul Defense, de la Paris, într-o clădire a avut loc Congresul Internaționalei Socialiste, ocazie cu care a fost ales actualul secretar general al ONU, António Guterres, în locul fostului prim-ministru al Franței cu ceva ani în urmă, Pierre Mauroy. Cu acea ocazie s-a pus problema recunoașterii celor două partide social-democrate ca partide cu drepturi depline în Internaționala Socialistă. Deși la București primisem un fax prin care ni se spunea că totul este în regulă și că în comitetul tehnic care dădea avizul există unanimitate de vederi și de vot la final pentru primirea celor două partide ca partide cu drepturi depline, în ședința care preceda alegerea (care avea loc a doua zi) — aici era foarte important, că a doua zi era un vot formal — au apărut problemele. Și problemele au fost generate de Partidul Social-Democrat German, important ca poziție acolo, care voia să plătească și niște polițe și care susținea interesele PDSR-ului. De ce? Din punctul de vedere al Internaționalei Socialiste, ca să știm despre ce vorbim, nu așa în general: potrivit statutului Internaționalei Socialiste, nu puteau face parte partide cu drepturi depline mai mult de două. Și atunci, dacă se dădea această calitate celor două partide, PDSR-ul era un partid mort din punctul de vedere al afilierii internaționale la partidele social-democrate, la mișcarea social-democrată. Totuși, mi-amintesc, Petre Roman a ținut, spre lauda lui, un foarte frumos discurs. Nici al meu nu a fost cel mai rău cu putință. Și am vorbit fiecare mult, cam jumătate de oră, și destul de patetic așa, că totuși fusesem și la New York și la alte congrese… tot s-a promis. Ce s-a întâmplat acum? Știu că am vorbit cu Piero Fassino, care era în conducerea Partidului Democrat Italian la acea dată. El a devenit apoi primar de Torino, l-am întâlnit la Strasbourg, la Comitetul European de Drepturi Sociale. Și în final s-a cerut vot pe fiecare partid. Inițial era să ne pună împreună. S-a cerut, așa, ca un amănunt nesemnificativ, dar îl dau: noi am luat două voturi „pentru” în plus față de PD, dar ceea ce a contat a fost un scor foarte strâns. Adică 5-6 voturi în plus „pentru” față de cele „împotrivă”. Ambele partide au intrat. Atunci, cea care era corespondentă la Evenimentul Zilei, Marcela Feraru a venit acolo, în fine: „Domnule, ați reușit!”, nu știu ce… Și asta a fost situația. Din acest moment, presiunile doamnei Kastner au devenit și mai puternice. Presiunile prin ea erau exprimate, dar nu era așa, că „trebuie să…”. Spunea că nu se poate ca un partid atât de mare să fie lăsat în afară, că mișcarea social-democrată europeană în principal, și cea din Internațională, trebuie să adune, să aglutineze partide foarte importante. Că Partidul Democrat dădea semne de pe atunci că e social-democrat mai mult cu numele… în fine. Și până la urmă, eu am decis să fa